American Pie – Aventură printre versuri, legende și povești rock ’n’roll

Pentru cei doi copii ai mei, minunați și deșteptați, care cântă această melodie împreună cu mine și care iubesc muzica din toată inima - această inițiativă este pentru voi.

Drumul unei melodii-legende

În zorii anilor ’70, când America încă se clătina după un deceniu de revolte, visuri hippie și răni deschise de războiul din Vietnam, un tânăr cantautor din New Rochelle, statul New York, își așternea amintirile la gura focului muzicii folk. Don McLean, absolvent de Villanova și obișnuit al cafenelelor din Greenwich Village, crescuse cu baladele lui Pete Seeger și cu riff-urile sprintene ale primilor idoli rock. Purtând în suflet șocul “zilei în care muzica a murit” – 3 februarie 1959, accidentul de avion în care pieriseră Buddy Holly, Ritchie Valens și The Big Bopper –, McLean a scris în 1971 piesa „American Pie”, un cântec-epopee de peste opt minute ce curge ca un jurnal liric al Statelor Unite între anii ’50 și începutul anilor ’70.

Lansată în octombrie 1971 (pe albumul cu același nume) și urcată pe locul 1 în topurile americane la începutul lui 1972, melodia a prins publicul într-un moment de răscruce: optimismul primelor acorduri rock’n’roll fusese umbrit de asasinatele lui JFK și Martin Luther King, de protestele pentru drepturi civile, de incendiile din ghetouri și de imaginile televiziunii color care aduceau zilnic frontul din Vietnam în sufragerii. Muzica, la rândul ei, trecuse prin metamorfoze grăbite – de la inocența tamburinelor la chitara electrică sfidătoare a lui Dylan, de la beatle-mania la riff-urile înnegurate ale Stones-ilor.

„American Pie” distilează toate aceste răsturnări într-o poveste simbolică: o baladă a pierderii inocenței, a eroului colectiv numit „generație”, în care versurile se joacă de-a v-ați ascunselea cu personaje reale (Elvis, Dylan, Beatles) și fantome culturale (jokerul, regele fără coroană, clovnii ce râd sub lumina alcoolului). Cântecul lui McLean a devenit busola nostalgiei americane: la doar câteva luni după ce oamenii pășiseră pe Lună, el îi chema pe ascultători înapoi pe pământ, să privească în retrovizoare autostrada emoțiilor colective.

Astăzi, „American Pie” rămâne unul dintre cele mai disecate, cântate și îndrăgite imnuri folk-rock, iar Don McLean – cu vocea lui caldă și cu chitara ca o cronicară blândă – este amintit drept poetul care a învelit o istorie întreagă într-un refren atât de simplu: “Bye-bye, Miss American Pie…”. În următoarele rânduri, vom desface împreună misterele fiecărei strofe, ca și cum am răsfoi albumul foto al unei Americi care visa să crească mare fără să-și piardă sufletul.

„February made me shiver, with every paper I’d deliver…”

Don McLean avea treisprezece ani și își câștiga banii de buzunar distribuind ziare în New Rochelle, statul New York. În dimineața de 4 februarie 1959 a citit pe prima pagină vestea morții lui Buddy Holly, Ritchie Valens și „Big Bopper” Richardson, prăbușiți cu un avion charter peste Iowa. Pentru adolescentul Don a fost mai mult decât o știre șocantă: Holly era eroul lui și dovada că un tânăr slăbuț cu o chitară poate schimba lumea. Șocul acelei zile, „ziua în care muzica a murit”, devine scânteia întregii balade.

„Bye-bye, Miss American Pie”

„Miss American Pie” nu este o persoană reală: este fețița ideală din visul american de după război, aceeași pe care o vedeai în reclame la milkshake, la rochii pătate cu buline și la Chevy-uri decapotabile. McLean își ia rămas-bun de la ea, adică de la inocența acelei epoci când rock-ul era vesel și simplu.

„Drove my Chevy to the levee, but the levee was dry” — de ce Chevy? de ce levee? de ce uscat?

Chevy era mașina-simbol a tinerilor de provincie: robustă, accesibilă, făcută pentru un drum lung cu radioul la maximum. A conduce un Chevy înseamnă, deci, a pleca la drum cu muzica preferată.

Levee este un dig de pământ ridicat pe malul unui râu. În statele rurale, spațiul plat de lângă un levee devenea loc de întâlnire: parcai mașina, deschideai portbagajul, dădeai drumul la muzică, iar prietenii stăteau pe capotă și beau bere sub cer. McLean folosește imaginea ca pe un refugiu al adolescenței. Când ajunge acolo și „digul e uscat”, nu mai curge apă, nu mai curge nici alcool și, metaforic, nu mai curge nici inspirație: distracția s-a terminat, iar izvorul vechiului rock s-a secat. În plus, cuvântul dry amintește subtil de epoca Prohibiției din anii ’20, când barurile fără alcool păreau la fel de triste.

„Them good old boys were drinking whiskey and rye, singing ‘This’ll be the day that I die’”

„Good old boys” sunt tinerii din sud și Midwest, crescuți cu muzică country și sticle ieftine de whiskey de secară (rye). Citatul „This’ll be the day that I die” face trimitere directă la refrenul piesei „That’ll Be the Day” semnată Bud­dy Holly: un omagiu, dar și presimțirea că, odată cu dispariția lui, se duce un capitol întreg din rock.

„Did you write the Book of Love, and do you have faith in God above, if the Bible tells you so?”

Aici, McLean presară titluri de hituri din anii ’50. „The Book of Love” era piesa doo-wop lansată de The Monotones, iar „The Bible Tells Me So” fusese un single sentimental cântat de Don Cornell. El întreabă retoric dacă idolii acelor vremuri chiar aveau răspunsuri morale sau doar distrau publicul. Ascultătorii se trezesc în fața dilemei: poate oare muzica – fie ea rock sau gospel – să salveze un suflet?

„The jester sang for the king and queen, in a coat he borrowed from James Dean”

„Jester” este Bob Dylan, bufonul-vizionar care aduce versuri poetice în rock. În 1965 apare pe scena festivalului Newport îmbrăcat într-o jachetă de piele neagră, amintind de James Dean și de filmul „Rebel Without a Cause”. Momentul acela marchează electrificarea folk-ului: Dylan schimbă chitara acustică pe una electrică și stârnește valuri de aplauze amestecate cu huiduieli. Pentru McLean, regele și regina din vers sunt cântăreții tradiționali de folk, cărora Dylan le „fură” publicul.

„Helter Skelter in a summer swelter”

În 1968, Beatles lansează cântecul „Helter Skelter”, plin de distorsiuni și strigăte care prefigurează hard-rock-ul. Vara următoare, criminalul Charles Manson își convinge adepții că piesa este un mesaj apocaliptic și comite crimele Tate-LaBianca. Căldura sufocantă a verii lui 1969 devine, în imaginația colectivă, contextul unui coșmar care întunecă până și muzica plină de iubire a Beatles-ilor.

„Jack Flash sat on a candlestick”

McLean comprimă două referințe Rolling Stones. „Jumpin’ Jack Flash” a fost hitul din 1968; la Altamont, concert gratuit organizat de Stones în decembrie 1969, paza asigurată de Hells Angels scapă de sub control, iar un spectator este ucis chiar în fața scenei. Lumânarea (candlestick) sugerează flacăra scurtă a visului hippie: se aprinde brusc, luminează puțin, apoi se stinge în violență.

„While Lennon read a book on Marx…”

John Lennon începe la sfârșitul anilor ’60 să citească teoria marxistă, să poarte insigne politice și să scrie cântece protestatare. Versul arată cum Beatles își abandonează imaginea de „băieți cuminți” și intră în polemici despre război, clasă socială și capitalism, distanțându-se astfel de publicul care dorea doar hituri de dragoste.

„And there we were all in one place, a generation lost in space”

Imaginea capturează paradoxul anului 1969: omenirea ajunge pe Lună, toată planeta urmărește aselenizarea, dar, pe Pământ, tinerii se simt mai rătăciți ca niciodată între idealuri hippie, droguri și proteste. Serialul TV „Lost in Space”, difuzat între 1965 și 1968, adaugă un strat de science-fiction melancolic: aventurieri care zboară prin galaxie, dar nu găsesc casa.

„And three men I admire most, the Father, Son and Holy Ghost, they caught the last train for the coast…”

Interpretarea cea mai populară spune că „cei trei bărbați” sunt chiar Buddy Holly, Ritchie Valens și Big Bopper, transformați de autor într-o treime sacră a rock-ului timpuriu. Trenul simbolic care pleacă spre coasta Pacificului sugerează dispariția lor definitivă, dar și promisiunea că muzica lor continuă undeva, într-o Californie mitică unde nu există accidente și nici sfârșit al petrecerii.

De ce cântecul rămâne relevant

„American Pie” nu este un simplu exercițiu de nostalgie. E o hartă emoțională a Americii care trece de la optimismul de după război la realismul amar al anilor ’70. Fiecare vers alunecă de la un eveniment istoric la altul ca o cameră de filmat care surprinde scena, apoi coboară în culise, povestind culorile și sunetele timpului. De aceea, la peste cincizeci de ani de la lansare, melodia încă stârnește discuții: pentru că noi, ascultătorii, redescoperim constant ce am pierdut, ce am câștigat și ce înseamnă cu adevărat să spui „bye-bye” copilăriei tale muzicale.