Sursele principale de
documentare
- Arhivele
CNSAS – dosare de urmărire informativă, rapoarte despre „starea
spiritului” şi scrisori către Radio Europa Liberă (1986‑1989).
- IICCMER
& Memorialul Sighet – interviuri de
istorie orală, baze de date despre victimele Decretului 770 şi despre
copiii instituţionalizaţi.
- Anuarele
Statistice ale României 1975‑1989 – salarii medii,
preţuri, indicatori de consum energetic şi producţie agricolă.
- “Programul
de alimentaţie raţională” (Hot. CPEx, 1982) şi
Decretul 313/1981 privind limitarea vânzării pâinii.
- Documentare
TVR (Memorialul Durerii, Adevăruri despre trecut)
şi filmul‑antologie Amintiri din Epoca de Aur – surse
audiovizuale de mărturii directe.
- Interviuri
personale (peste 20 de foşti studenţi, muncitori şi profesori) şi colecţia
de poveşti de pe blogurile „Amintiri din comunism” & forumuri
dedicate.
- Studii
academice recente despre economia anilor
’80 (Bucureşti, Cluj, Iaşi) şi rapoarte internaţionale privind rambursarea
datoriei externe.
Cu acest bagaj de
date şi poveşti, articolul iniţial se transformă într‑un mozaic documentar care
verifică, nuanţează şi, pe alocuri, contrazice memoria individuală – oferind
cititorilor un cadru istoric solid şi, totodată, emoţia vie a unor mărturii
autentice.Mărturii personale despre viața cotidiană în comunism
- Frigul și
întunericul din case: Multe mărturii
subliniază iernile geroase petrecute în apartamente neîncălzite. De
exemplu, Rodica Medoia povestește cum, iarna lui ‘82-’83, o avarie la gaze
a lăsat un cartier întreg în frig: în casă erau doar 5-6°C, apa din
calorifere a înghețat și a spart țevile, formând gheață pe podea. Dormeau
îmbrăcați cu paltoane, ghete, căciulă și fulare, sub două plăpumi, iar
pentru a se încălzi mergeau la spitalul unde era internată mama (acolo
erau „luxoasele” 14°C!). Situația a durat aproape trei săptămâni și „am
auzit că au murit oameni în case atunci”, mărturisește ea. O altă
relatare, a Elenei Copaciu, evocă viața de student în Regie (București) în
februarie 1985: în camera de cămin erau 8-10°C, curentul electric se oprea
zilnic între orele 16-19, așa că studenții învățau la lumânare până
revenea lumina. Apa caldă curgea doar ~45 de minute seara, iar presiunea
gazelor era atât de joasă încât „o supă fierbea cam în 6 ore”.
Pentru mâncare, toți cărau alimente de acasă, întrucât la cantină și în
magazine nu se găsea decât pește oceanic la conservă; unii colegi mai
norocoși strecurau prietenilor ceva de mâncare de la „Casa de
comenzi” a partidului, unde aveau acces doar privilegiații.
- Cozi la
alimente și foamete: O scenă tipică anilor
’80 era trezitul dis-de-dimineață pentru a sta la coadă în speranța
cumpărării alimentelor de bază. Mirela Popa își amintește că în decembrie
1985, înainte de Crăciun, părinții au luat-o și pe ea la coadă la carne de
la ora 4 dimineața. Sute de oameni înghețați stăteau la rând, iar când s-a
răspândit vestea că stocul nu ajunge pentru toți, a izbucnit busculada –
oamenii au început să se împingă disperați. Adolescenta de 14 ani,
strivită în mulțime, a izbucnit: „Sunteți animale, sunteți
animale!” – mărturisește că „în așa ceva ne transformase
comunismul... în animale înfometate, care se călcau în picioare pentru o
ciozvârtă de carne”. Aceasta era realitatea: alimentele erau drastic
raționalizate, iar la “alimentara” găseai doar produse
derizorii (conserve, tacâmuri de pui, salam cu soia) sau surogate (cafeaua
naturală era înlocuită de nechezol, un surogat din orz).
Cozile se formau uneori de cu seară, oamenii lăsând sacoșele la rând și
revenind dimineața la deschidere. Chiar și așa, mulți se întorceau acasă
cu plasele goale, fiindcă marfa se termina repede.
- Viața la
serviciu și în școală: Relatările evidențiază
atât lipsurile materiale, cât și presiunile ideologice la locul de muncă.
George Urdea, de exemplu, spune că deși „nu a luat pâine pe
cartelă” în anii ’80 (locuia probabil într-o zonă rurală cu acces
la alimente), a simțit altfel „beneficiile ciumei comuniste”:
a lucrat în fabrică și a refuzat să intre în PCR sau să plătească
cotizația UTC; drept urmare, nu a primit nicio promovare în
categorie profesională și nici repartitie de apartament înainte de 1990.
Șeful de secție, secretar de partid, îl tot presa să devină membru, dar el
a refuzat – consecința: a rămas “simplu român, fără casă, cu o ură
de moarte pe aceste mizerabile ființe [nomenclatura]”. Această poveste
ilustrează cum cariera și accesul la beneficii (cum era repartizarea unei
locuințe de stat) depindeau de obediența politică. O altă mărturie, a
Lavisei Chelu, profesoară debutantă în anii ’80, arată condițiile mizere
din provincie: repartizată ca tânără profesoară într-o comună din Dolj, a
fost cazată într-un așa-zis „bloc” pentru navetiști fără
băi, fără apă curentă, cu geamuri și uși improvizate prin care șuiera
vântul. Pentru încălzire și gătit, tinerii profesori și medici de
acolo își făceau instalații artizanale, riscând să se curenteze – Lavisa,
fiind fizician, improviza rezistențe electrice, dar recunoaște că „m-am
curentat de nu m-am văzut”, rămânând cu o spaimă de priză. Ea
concluzionează amar: „dacă ar fi să scriu despre experiențele
nenorocite din comunism, aș umple o carte întreagă... Lipsa libertății de
a alege cum vrem să trăim ne-a aruncat în cele mai negre situații”. Și
școlile sufereau de frig: în iarna 1984-’85, într-o școală generală din
București caloriferele au înghețat și crăpat; elevii au învățat aproape
două luni în clase cu temperaturi sub 0°C, stând în paltoane,
căciuli și mănuși, orele fiind scurtate fiindcă „nu puteam scrie
cu mâinile înghețate”. Când o elevă a spălat tabla, apa a înghețat
instantaneu pe suprafața ei – imagini parcă absurde, dar reale
pentru “epoca de aur”.
- Adaptare,
inventivitate și umor: În fața restricțiilor,
oamenii găseau soluții ingenioase. De pildă, un pensionar își amintește
cum tatăl său improvizase un sistem de încălzire: un furtun legat
la aragaz și un arzător industrial montat în sufragerie pentru a
suplini caloriferul rece. Căldura degajată era însoțită de o umiditate
extremă – „curgea apa șiroaie pe pereți”, însă orice era
preferabil înghețului. Alt exemplu este cel al studenților care foloseau
trucuri ca să se încălzească pe ascuns: în cămine, orice reșou sau
radiator electric era interzis de administrație. Un martor, Claudiu,
povestește că puneau un fier de călcat cu talpa în sus, de 500W,
sub masa de lucru – emana ceva căldură și, neavând element
incandescent la vedere, nu era depistat la controalele șefului de cămin.
De asemenea, oamenii dezvoltaseră un întreg „folclor” de bancuri politice,
pe care le spuneau doar în cercuri de maximă încredere, în șoaptă. Chiar
și așa, riscau repercusiuni dacă glumele lor ajungeau la urechea
Securității. Cu toate acestea, râsul pe înfundate era o supapă psihologică
importantă. Un articol evocă: „deși poliția politică era foarte
vigilentă, se spuneau bancuri cu familia prezidențială și se râdea pe
înfundate” – oamenii își păstrau capacitatea de a ironiza
regimul, măcar în privat. Tot pe ascuns se asculta muzică occidentală
(rock-ul nu era oficial interzis, dar accesul la discuri era limitat).
Tinerii făceau rost de discuri cu formații ca Phoenix, Queen sau
AC/DC “pe sub mână”, la fel cum se procura orice produs de
lux: blugi, săpun occidental, cafea naturală, ciocolată, medicamente
străine sau vodcă – marfă care lipsea de pe rafturile magazinelor,
rămase goale. Această “cultură a descurcărelii” a
penuriei a marcat generații întregi, obligate să se bazeze pe relații și
piața neagră. Se spunea atunci că “o pilă în comunism e mai
valoroasă decât o moșie în capitalism”, dovadă că rețeaua de
cunoscuți și mici trocuri era esențială pentru supraviețuire. Furtul
din întreprinderi devenise un fapt obișnuit (luai și tu “ceva de
la serviciu” – o bucată de lemn, o pungă de lapte praf, un bec –
pentru acasă), iar autoritățile închideau adesea ochii la aceste “compensații” informale .
Viața de zi cu zi devenise o permanentă goană pentru procurarea
celor necesare, care distrugea solidaritatea și îi făcea pe oameni să
se lupte unii cu alții pentru resurse limitate . În aceste condiții,
nu e de mirare că unii retrăiesc acele vremuri ca pe un coșmar: „Blestemați
fie-n veci cei ce și-au bătut joc de noi și cei care plâng după acele
vremuri!” – exclama un autor, martor al epocii.
Statistici concrete
despre condițiile de trai în epocă
- Raționalizarea
alimentelor de bază: În ultimii ani ai
regimului Ceaușescu (cca 1986-1989), fiecare cetățean avea alocate
oficial cantități infime de alimente pe lună, conform „Programului de
alimentație științifică”. Rația standard era: 300 g de pâine pe
zi, 1 kg de făină pe lună, 1 kg zahăr/lună, 1 litru ulei/lună, ~10
ouă/lună, 500 g brânză/lună, 100 g unt/lună, 500 g carne de porc sau
vită/lună și 1 kg carne de pasăre/lună. Aceste limite frizau
ridicolul, iar realitatea era și mai sumbră: adesea nu reușeai să
cumperi nici măcar atât, din cauza penuriei cronice. Peste 70%
din populație ajungea să stea la coadă la alimente cel puțin o dată pe
lună, pierzând ore întregi zilnic pentru hrană. În paralel, regimul
exporta masiv produse agro-alimentare de calitate, iar pe piața internă le
înlocuia cu substitute de calitate inferioară (celebrul salam cu
soia, pateuri și conserve de pește oceanic în loc de carne). Cafeaua
naturală a dispărut aproape complet, fiind înlocuită de nechezol (orz
prăjit amestecat cu năut sau cicoare). Până și părțile de porc refuzate la
export – picioarele și capetele – ajunseseră „delicatese” pe
masa românilor, numite în batjocură “adidași” și “calculatoare”.
Pentru a controla distribuția, se practicau vânzările “pe sub
mână” către clientela fidelă (cunoștințe, informatori, membri de
partid), în timp ce omul de rând cu bani în buzunar nu găsea nimic de
cumpărat. Nomenclatura și activiștii făceau cumpărături în magazine
speciale (shop-uri rezervate și Case de comenzi ale
partidului), inaccesibile publicului larg.
- Locuințe
friguroase și întreruperi de utilități: În anii ’80 s-a
agravat criza energiei. Temperaturile din apartamentele de bloc, iarna,
ajungeau frecvent la 5-12°C. Caloriferele erau doar decorative
– agentul termic era livrat cu porția. Apa caldă curgea rar: de
regulă doar două ore pe zi, seara, și chiar și atunci la
etajele superioare nu mai ajungea deloc presiune. Curentul electric se
întrerupea zilnic, cel puțin o oră seara (de obicei în jurul orei 18).
După 1982, autoritățile au impus “întunericul programat”: s-au
introdus restricții oficiale de consum energetic, oprindu-se
iluminatul stradal nocturn și reclamându-li-se oamenilor să deconecteze
frigiderele iarna, să nu folosească mașini de spălat ori aspiratoare
și să evite lifturile. În practică, “căderile de curent” erau
imprevizibile, de mai multe ori pe zi, fără anunț prealabil. Consumul de
energie al populației a fost redus forțat cu 20% în 1979, apoi încă 20% în
1982, și cu 50% în 1983, plus încă 50% în 1985 față de anii
precedenți – cifre șocante care explică de ce serile
românilor au fost literalmente petrecute pe întuneric în acel
deceniu. În paralel, benzina a fost raționalizată strict
(se dădea cu porția, adesea doar 10-20 litri pe lună pentru șoferi
particulari) și oricum carburanții erau greu de găsit. S-au format cozi
imense la benzinării: un martor povestește cum la o stație PETROM din
București șirul de mașini în așteptare șerpuia pe mai multe străzi, iar
oamenii își împingeau mașinile cu mâna 2-3 zile până
ajungeau la pompă – doar ca să afle că rezerva se epuizase după câteva
alimentări.
- Salarii și
puterea de cumpărare: Oficial, propaganda
susținea că toată lumea are loc de muncă și un salariu decent, însă
inflația ascunsă (prin penurie de mărfuri) eroda nivelul de trai. În
1985, salariul mediu lunar în România era ~2.827 lei. Raportat
la prețurile oficiale ale vremii, această sumă ar fi permis, teoretic, un
coș alimentar rezonabil: de exemplu, zahărul costa 14 lei/kg, uleiul 17
lei/litru, făina 5 lei/kg, un pachet de 12 ouă – ~16,8 lei, carnea de porc
~37 lei/kg, carnea de vită ~43 lei/kg. Astfel, cu salariul mediu se puteau
cumpăra ~200 kg de zahăr sau vreo 66 kg de carne de vită. Problema
era că aceste produse nu se găseau efectiv pe piață – ele erau
raționalizate pe cartelă, iar multe magazine aveau “rafturi goale”.
Existau și mari discrepanțe salariale de statut: de
pildă, un profesor cu grad didactic înalt câștiga ~5.600 lei lunar,
aproape dublul mediei (regimul pretindea că pune accent pe educație). Un
inginer la o mină de cărbune putea ajunge la ~4.900 lei, iar un mecanic
agricol la ~4.000 lei. În schimb, salariile muncitorilor
necalificați și ale prestatorilor de servicii erau mult mai mici: un
chelner avea ~1.865 lei, un șofer de autobuz ~1.920 lei, un poștaș ~2.040
lei. Chiar și așa, dat fiind că nu prea aveai ce cumpăra, banii se duceau
pe piața neagră sau erau strânși pentru achiziții majore. O Dacia
1300 nouă costa ~70-75.000 lei, adică echivalentul a 25-27 de salarii
medii pe economie. Pentru ea trebuia să economisești salariul integral pe
peste două ani – și asta după ce așteptai la coadă pe o
listă de comandă câțiva ani buni, deoarece producția nu făcea față cererii
interne. La apartamente stăteai la rând și mai mult: statul construia
blocuri (uneori de calitate îndoielnică), însă repartizarea lor depindea
de dosarul de cadre – familiile tinere puteau aștepta și 5-10 ani pentru o
locuință la oraș dacă nu aveau pile. Mulți au primit
apartament abia după 1989. Condițiile din spitale erau și ele precare:
penurie de medicamente (antibioticele banale ca Ampicilina sau Biseptolul se
obțineau greu, uneori “pe sub mână” de la cunoscuți aduși din străinătate),
mizerie și aparatură învechită. În anii ’80, România avea una dintre cele
mai ridicate mortalități infantile din Europa, semn al stării proaste a
sistemului medical.
- Controlul
populației și restricții cotidiene: Regimul comunist a
instituit numeroase reguli absurde care afectau viața de zi cu zi. De
exemplu, pentru a preveni “specula” (adică aprovizionarea
din alte județe), un decret din octombrie 1981 a impus ca zahărul
și uleiul să se vândă doar pe baza buletinului de domiciliu, în
localitatea unde locuiești sau muncești. Cei prinși că achiziționează
peste rația “pentru consumul familial pe o lună” riscau
încadrarea la infracțiunea de “speculă”, pedepsită cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani. Securitatea monitoriza inclusiv consumul
de energie: exista “poliția curentului” care verifica la
bloc dacă nu cumva vreun locatar folosea becuri mai puternice sau reșouri
ascunse. Circula, anecdotic, sintagma “orașul se stinge,
Securitatea veghează”. În plus, circulația în afara
localității era îngrădită: exista obligativitatea vizelor pe
buletin pentru a locui în marile orașe (București, Timișoara,
Constanța etc.), iar dacă voiai să călătorești în alt județ pentru mai
mult de 24 ore trebuia să ai flotant sau aprobare (măsură menită să
prevină migrația necontrolată și “aglomerarea” orașelor).
Telefoanele erau adesea ascultate – mulți oameni vorbeau în șoaptă la
telefon și evitau subiectele sensibile, folosind porecle sau aluzii pentru
a se referi la Ceaușescu (de exemplu, îi ziceau “Nea Nicu” sau “Împușcatu’” după
Revoluție, iar înainte foloseau glume codificate). Cenzura presei
și a corespondenței era oficială: scrisorile din străinătate erau
deschise și citite (apoi sigilate la loc, dar adesea cu urme vizibile),
emisiunile TV erau 100% propagandistice, iar în ziare nu apărea nimic care
să critice partidul. Până și scrisorile trimise la Radio Europa
Liberă de către ascultători anonimi, care semnalau abuzuri sau
lipsuri, erau vânate de Securitate – mulți cetățeni au fost identificați
și pedepsiți pentru curajul de a scrie în afara țării despre situația
reală. Astfel de scrisori, difuzate pe post în anii ’80, au fost
considerate “atitudine dușmănoasă” romania.europalibera.org.
Un exemplu de micro-rezistență cotidiană a fost și ascultarea
posturilor străine (precum Radio Europa Liberă sau Vocea
Americii) pe ascuns. Asta era foarte răspândită – “ascultată
pe ascuns de milioane de români” – însă dacă erai prins
riscai anchetă. Un document CNSAS arată cazul unui grup de 9 elevi de
la un liceu din Aiud care, în 1981, au fost prinși ascultând Radio Europa
Liberă seara într-un dormitor de cămin. Securitatea le-a deschis
dosare de urmărire informativă: posesorul radioului a fost aspru
mustrat în fața directorului și a organizației UTC, ceilalți au fost “puși
în discuție” publică în școală (umiliți în fața colegilor), iar
unul dintre elevi – considerat recidivist – a fost exmatriculat.
Mai mult, Securitatea a dispus “destrămarea anturajului” și intensificarea
informatorilor pe problema „Eterul” (nume de cod pentru
ascultarea posturilor occidentale). Oficial, sancțiunile pentru simpla
audiere erau “doar” mustrare, avertisment sau demascare
publică, însă acele note rămâneau la dosar și puteau afecta viitorul
academic sau profesional al “vinovatului”.
Evenimente istorice
care au marcat viața oamenilor simpli
- Decretul
anti-avort din 1966 (Decretul 770): Un moment de cotitură
a fost politica demografică forțată inițiată în toamna 1966 de Nicolae
Ceaușescu. Prin Decretul nr. 770/1966 s-au interzis avorturile și
mijloacele contraceptive, cu scopul de a crește brutal natalitatea. “Uterul
femeii” a devenit proprietatea statului, iar efectele au fost
dramatice. Nașterile au crescut exploziv după 1967 (generația
denumită ulterior “decrețeii”), însă nici familiile, nici
statul nu erau pregătite să îi întrețină romania.europalibera.org.
Mii de copii nedoriți au ajuns în leagăne de copii și
orfelinate insalubre, unde mulți au murit din lipsă de îngrijire.
Estimările arată că între 1966 și 1989 circa 9.452 de femei au
murit din cauza avorturilor empirice, efectuate în condiții
improprii – acestea sunt morți oficial înregistrate, dar
numărul real ar putea fi mai mare (multe decese au fost mușamalizate ca
septicemii sau alte cauze). În anii ’80, mortalitatea maternă din
România era cea mai ridicată din Europa, de peste 10 ori mai mare
decât în țările vestice, ca rezultat direct al acestei politici. De
asemenea, peste 2 milioane de copii s-au născut forțat în
acea perioadă, dintre care zeci de mii au sfârșit abandonați. În 1989, se
aflau aproximativ 300.000 de copii în instituțiile statului
(orfelinate, case de copii, cămine-spital) romania.europalibera.org,
unde condițiile erau adesea de coșmar. Lagăre precum Cighid (Bihor)
sau Păstrăveni (Neamț) au intrat în istorie ca simbol al ororii: copii cu
dizabilități severe, lăsați să agonizeze de foame și frig. Investigații
recente ale IICCMER au documentat 2.207 de morți suspecte de copii doar
în 4 din cele 29 de cămine-spital ale
epocii romania.europalibera.org – o adevărată “exterminare
în masă a inocenților”, rămasă nepedepsită. Astfel, politicile
regimului au intrat până și în intimitatea vieții de familie, provocând o
traumă colectivă: fiecare femeie de vârstă fertilă era forțată să nască,
fiind supusă periodic controlelor ginecologice obligatorii la locul de
muncă (așa-numitele “controlul de stat” pentru depistarea
sarcinilor). Multe familii au ajuns să aibă mai mulți copii decât își
puteau permite, trăind în sărăcie lucie. Drama “decrețeilor” și
a mamelor lor este un capitol întunecat care nu poate lipsi din contextul
vieții cotidiene sub comunism.
- Criza
economică și raționalizarea anilor ’80: După o perioadă de
industrializare forțată în anii ’70 (care a generat datorii externe
uriașe), România a intrat în anii ’80 într-o criză profundă. În 1981,
datoria externă ajunsese la peste 10 miliarde de dolari , iar
Ceaușescu a hotărât să o achite integral cu orice preț, pentru
a-și proclama independența economică. Recomandările FMI de a reduce
importurile au fost urmate orbește: regimul a tăiat importurile de
alimente, medicamente și bunuri de consum, redirecționând tot ce se
producea autohton către export . Tot atunci s-au luat măsuri drastice
de economie la sânge: s-a redeschis exploatarea intensivă a cărbunelui
(pentru a înlocui importurile de petrol), s-a eliminat salariul minim
garantat (lovind în veniturile cele mai mici) , iar consumul
populației a fost planificat științific la nivel de subzistență. În
1982 s-a lansat oficial „Programul de alimentație rațională”,
pretinzând că un om are nevoie de doar ~2700-3000 de calorii pe zi (față
de 3300 cât se estima că mănâncă românii – Ceaușescu considera că “poporul
mănâncă prea mult”). Adevărul era că, pentru a face rost de valută,
regimul vindea în afară și grâul, și carnea, și untul, lăsându-și propriii
cetățeni flămânzi. Din 1981-1982, alimentele de bază au fost
treptat raționalizate pe cartelă la nivel național, o măsură
drastică nemaiîntâlnită decât în timp de război. S-au dat decrete
împotriva “cumpărătorilor excesivi” – cei prinși că
încearcă să stocheze alimente peste limita lunară riscau închisoare.
Situația a generat revolte izolate: la 19 octombrie 1981, minerii
din Motru (Gorj) s-au revoltat spontan, devastând sediul local de
partid, după ce s-a introdus Decretul 313/1981 care limita vânzarea de
pâine, făină și mălai .
A fost un semnal de alarmă, însă răspunsul regimului a fost și mai multă
represiune. În toată prima jumătate a anilor ’80 nivelul de trai a scăzut
continuu, foametea și frigul devenind endemice .
Oamenii, epuizați și înfometați, în general nu mai aveau putere să
protesteze, deși murmure de nemulțumire erau peste tot. Totuși,
în 15 noiembrie 1987, la Brașov, s-a produs o revoltă majoră a
muncitorilor de la uzina Steagul Roșu. Scandând “Vrem
pâine!” și “Jos Ceaușescu!”, aceștia au ocupat sediul
județean de partid. Revolta a fost înăbușită în aceeași zi de forțele de
Miliție și Securitate, iar circa 300 de participanți au fost arestați și
torturați; mulți au fost apoi deportați disciplinar în alte orașe,
concediați și puși pe liste negre. Brașov 1987 a arătat că
furia clocotea sub suprafață, prevestind explozia din 1989. Per
ansamblu, perioada 1980-1989 a fost cea mai grea pentru populația
României de după război, un deceniu de privațiuni severe cauzate de
politicile interne aberante. În aprilie 1989, Ceaușescu a anunțat
triumfător că a achitat integral datoria externă a țării – “plata
anticipată și integrală” – însă “victoria” a fost plătită
cu suferința unui popor înfometat. Acest paradox (liderul
lăudând “nivelul înalt de trai” imaginar al țării ,
în timp ce magazinele erau goale) a erodat definitiv legitimitatea
regimului în ochii oamenilor de rând.
- Teroarea
Securității și controlul totalitar: Viața omului simplu
era profund influențată de frica de Securitate, poliția
secretă omniprezentă. Regimul comunist din România a întreținut cel mai
sufocant aparat represiv din Europa de Est. Securitatea, înființată încă
din 1948, a supravegheat, a turnat și a reprimat milioane de oameni de-a
lungul a patru decenii . Numărul
de ofițeri și agenți era enorm: în unele perioade depășise 22.000
de cadre active .
Chiar în decembrie 1989, Departamentul Securității Statului avea
15.312 angajați, dintre care peste 10.000 ofițeri operativi .
Dar și mai insidios era “ochiul și timpanul” reprezentat
de rețeaua de informatori civili: la finalul lui 1989,
Securitatea avea cel puțin 400.000 de informatori recrutați de-a
lungul timpului, din care ~136.000 erau considerați activi .
Asta înseamnă un informator la aproximativ 50 de cetățeni – o întreagă
armată invizibilă care transmitea note despre discuțiile de la serviciu,
despre glumele spuse la coadă, despre rudele din străinătate ale vecinilor
etc. Oamenii trăiau cu teama constantă că oricine din jur – un
coleg, un vecin, chiar un prieten – ar putea fi turnător. Există
nenumărate istorii de familii destrămate de Securitate: părinți arestați
pe baza denunțurilor, cariere frânte pentru o vorbă imprudentă, destine
compromise de o “pată pe dosar”. Un exemplu cutremurător este
cazul inginerului Gheorghe Ursu: în 1985, Securitatea i-a
descoperit jurnalul personal în care nota aspecte reale despre mizeria din
societate. A fost arestat și bătut până la moarte în arest,
oficial sub acuzația absurdă de deținere de valută (avea câteva bancnote).
Cazul Ursu a devenit emblematic pentru cruzimea regimului față de
orice critic – deși Ceaușescu pretindea că nu mai există deținuți
politici, în anii ’70-’80 au fost închiși și torturați oameni pentru “uneltire”, “propagandă
împotriva orânduirii” sau chiar pentru un banc spus la bere.
Aparatul represiv acționa și psihologic: șantaj, amenințări la adresa
familiei, racolarea forțată de informatori (se estimează că peste
200.000 de cetățeni au fost recrutați ca informatori doar în ultimul
deceniu, 1980-1989). Copiii erau învățați să-și toarne
părinții dacă aud “vorbe dușmănoase”. În școli, elevii
și studenții erau supravegheați de rețeaua “organizațiilor
de UTC” și informatori (există cazuri documentate de minori
recrutați ca informatori în anii ’80). Această atmosferă de
suspiciune generalizată a produs o traumă colectivă: mulți oameni au ajuns
să se autocenzureze sever, să ducă “două vieți” – una
oficială conformistă și alta doar în forul interior. Libertatea
cuvântului practic nu exista, nici măcar în cerc privat, fără riscuri.
- Cenzura și
propaganda cotidiană: Pentru omul simplu,
una din frustrările zilnice era minciuna oficială omniprezentă. La
televizor (care după 1985 emitea doar 2 ore pe zi program
autohton, în rest Telejurnal și ocazional un film), Ceaușescu și
realizările regimului erau slăvite obsesiv. O amintire povestită de o
martoră (Mirela P.) ilustrează perfect contrastul dintre propagandă și
realitate: în octombrie 1989, într-un magazin universal aproape gol din
București, în difuzoare răsuna un discurs al lui Ceaușescu de “Ziua
Recoltei”. În timp ce rafturile erau goale sau pline doar cu haine
demodate și ponosite, se auzea vocea lui Ceaușescu răcnind despre
recolte “record” și belșugul din țară. La un moment dat, urletele lui
au fost acoperite de un muget colectiv: oamenii adunați acolo, exasperați
de foame și minciună, au început să huiduie difuzoarele – o reacție
spontană de respingere a propagandei, rar întâlnită până atunci (eveniment
orwellian descris de autoare). De altfel, în ultimele luni ale regimului,
în decembrie ’89, mulțimile strânse la mitinguri strigau ironic către
dictator: “Ceaușescu, fii boier, fă și tu ca Honecker!” (aluzie
la demisia liderului est-german Erich Honecker, forțată de proteste). Sau
cereau lucruri de bază: “Dacă vrei să ai nepoți, dă-ne vată și
chiloți!” – slogan care critica direct penuria de produse
igienice de strictă necesitate (vată medicinală, absorbante, lenjerie ).
Asemenea scandări arată cât de josnic ajunsese nivelul de trai. În anii
’80, femeile foloseau cârpe refolosibile în lipsa absorbantelor,
iar copiii erau crescuți cu scutece din pânză de bumbac (spălate și fierte
zilnic), România exportând toată vata și tifonul pentru valută.
Propaganda, de la lozinci pe ziduri până la cântece patriotice transmise
nonstop la radio, contrasta violent cu realitatea trăită. Această
disonanță a generat fie resemnare și cinism, fie, în cazul unor segmente
(tineri, intelectuali), o dorință crescândă de schimbare. Prin urmare,
cunoașterea marilor evenimente istorice – precum Revoluția din
decembrie 1989, punctul final al dictaturii – este esențială pentru a
înțelege cum experiențele personale se înscriu în tabloul general al unei
epoci.
Context
internațional: comparații cu alte țări comuniste
- Polonia: Situația
economică proastă a fost similară la începutul anilor ’80, însă reacția
societății a fost diferită. Protestele muncitorilor polonezi au
izbucnit încă din 1980 (la Gdańsk, în șantierele navale), pe
fondul creșterii prețurilor la alimente și a penuriei care amintea de
vremuri de război .
Aceste revolte au condus la formarea sindicatului liber „Solidarność”
(Solidaritatea), prima mișcare sindicală independentă din blocul
comunist .
Sub presiunea Solidarității (care avea milioane de membri), autoritățile
de la Varșovia au instituit legea marțială în decembrie
1981, reprimând temporar opoziția. Totuși, în anii următori Polonia a
cunoscut unele dialoguri putere-Solidaritatea și măsuri de reformă.
Alimentarele poloneze sufereau și ele de rafturi goale, s-au
introdus cartele de pâine, zahăr, carne în 1981,
însă nivelul penuriei în România anilor ’80 a fost probabil și mai
grav (Polonia beneficiind de ajutoare occidentale și având o
opoziție mai articulată). În 1989, regimul polonez a cedat presiunii
populare, organizând primele alegeri parțial libere din blocul estic –
context în care românii, privind la vecini, și-au dat seama că schimbarea
e posibilă. Așadar, puteți menționa că și alte țări comuniste au
trecut prin crize economice similare, însă reacțiile diferite
(ex: grevele din Polonia vs. absența protestelor publice
în România până târziu) evidențiază gradul mai aspru de control din
România.
- Germania
de Est (RDG): Republica Democrată Germană a fost, paradoxal, una
din vitrinele blocului comunist la capitolul nivel de trai material. Prin
anii ’70, RDG devenise a noua putere industrială a lumii și cea
mai bogată țară comunistă în termeni de venit pe locuitor. Standardul
de viață al est-germanilor era cu ~30% sub cel vest-german, dar era
invidiat de celelalte națiuni din Est. De pildă, când la finele anilor
’70 s-au relaxat controalele de frontieră dintre Polonia și RDG, mii de
polonezi au dat năvală în orașele est-germane ca să cumpere
produse de calitate (electronice, electrocasnice, haine, alimente
mai bune), ceea ce a provocat chiar și în RDG unele penurii temporare și
un deficit comercial pentru polonezi. Merită deci menționat că în
URSS și restul lagărului socialist exista percepția că est-germanii “o duc
mai bine”. Explicația ține de faptul că RDG primea materii prime mai
ieftine de la sovietici și era vitrina lor tehnologică, dar și de
seriozitatea poporului german care a menținut o productivitate ridicată. Pe
de altă parte, libertățile individuale erau la fel de inexistente: Stasi,
poliția secretă est-germană, era poate și mai intruzivă decât Securitatea
română, având un informator la circa 6 cetățeni (proporție uluitoare).
Cetățenii RDG nu puteau călători în Occident, fiind blocați de Zidul
Berlinului (construit în 1961); totuși, aveau permisiunea de a
vizita alte țări comuniste. O diferență notabilă a fost că regimul
est-german a permis din anii ’70 unele consumuri culturale occidentale
moderate (de exemplu, vest-germanii puteau trimite pachete rudelor din
Est; se prindeau posturi TV vest-germane în multe zone din RDG, așa că
esticii vedeau meciuri și show-uri occidentale – lucru de neconceput în
România, unde Ceaușescu a procurat chiar un “bruiaj” al
televiziunilor iugoslave și bulgare la graniță). Prăbușirea RDG în
1989 a fost pașnică: în toamna acelui an, valuri de proteste la
Leipzig și Berlin au forțat deschiderea granițelor pe 9 noiembrie 1989,
ducând la căderea Zidului Berlinului. Protestatarii români din
decembrie ’89 scandau și ei “Jos comunismul!” și “Vrem în Europa!”,
inspirați de imaginile cu berlinezii urcați pe Zid. Comparația cu RDG
subliniază așadar că, deși românii sufereau mai multe lipsuri
materiale, în toate dictaturile comuniste exista aceeași sete de
libertate – doar că în România controlul era mai total, întârziind
schimbarea.
- Uniunea
Sovietică: În anii ’60-’70, rușii o duceau ceva mai bine material decât
românii (URSS era superputere și își permitea să subvenționeze alimentele
de bază), însă libertatea era la fel de limitată. Totuși, în
1985 la Moscova a venit la putere Mihail Gorbaciov, care a inițiat
politici de glasnost (transparență) și perestroika (restructurare).
Aceste reforme au permis presei sovietice să discute probleme reale (ex:
corupția, abuzurile staliniste) și au introdus unele elemente de economie
de piață. Pentru români, sfârșitul anilor ’80 a însemnat a asista la liberalizarea
parțială din URSS și alte țări socialiste, în timp ce la București
regimul rămânea înghețat în dogmatism. Nicolae Ceaușescu a criticat
deschis “trădarea” lui Gorbaciov și a refuzat să aplice
vreo reformă, izolând astfel România chiar și în cadrul blocului
estic. Difuzarea emisiunilor sovietice de la Moscova (de
exemplu Telejurnalul Vremia via satelit) îi făcea pe unii
români să realizeze că până și în URSS lucrurile se schimbă – se dau filme
occidentale, se admite penuria – pe când televiziunea română continua
cultul personalității deșănțat. Această izolare a regimului Ceaușescu a contribuit
și la lipsa de soluții moderate: spre deosebire de Polonia, Ungaria,
Cehoslovacia, unde în 1989 comuniștii au negociat pașnic transferul de
putere, în România singura ieșire a fost explozia violentă din decembrie.
Așadar, puteți evidenția că “în timp ce Gorbaciov aducea un suflu
nou la Moscova, la București Ceaușescu promitea sacrificii și mai mari”,
ceea ce amplifica frustrarea populației.
- Alte țări
din blocul comunist: Merită menționate, în
treacăt, și Ungaria și Cehoslovacia, de exemplu. Ungaria, după
1968, a adoptat așa-numitul “gulaș-comunism”: a permis mici
inițiative private și a luat împrumuturi din Vest ca să asigure un nivel
de trai mai bun cetățenilor (magazinele din Budapesta aveau marfă mai
variată, se găseau băuturi răcoritoare, cafea naturală, ciocolată, etc.,
iar ungurii puteau călători relativ ușor în Occident în excursii).
Cehoslovacia, deși traumatizată de invazia sovietică din 1968, avea totuși
o economie mai performantă industrial și nu a cunoscut foamete în anii ’80
la nivelul României – magazinele cehe aveau penurii, dar nu chiar goale.
În plus, Jugoslavia (nu făcea parte din Pactul de la Varșovia, dar era
comunistă) oferea un termen de comparație relevant: prin anii ’80, sârbii,
croații, slovenii puteau deja să dețină pașapoarte și să lucreze sezonier
“afară”, aducând bunuri occidentale acasă. Românii care prindeau TV
jugoslav în Banat vedeau reclamele occidentale și filmele bune difuzate
acolo, sporindu-le sentimentul de frustrare. Acest context internațional
moderat poate sublinia că experiența comunismului românesc a fost
printre cele mai austere și opresive, chiar și comparativ cu țările
surori din lagăr .
În 1989, România a fost ultimul domino care a căzut, și
singura țară în care tranziția s-a făcut prin violență și execuția
conducătorilor – o dovadă a caracterului rigid și represiv extrem al
regimului Ceaușescu.
Alte resurse și
relatări personale (arhive, documentare, interviuri)
- Documentare
TV și filme: Seria documentară “Memorialul Durerii” (realizată
de Lucia Hossu-Longin) prezintă numeroase interviuri cu supraviețuitori ai
închisorilor comuniste și cu familiile celor persecutați. Deși axată
pe represiunea politică din anii ’50-’60, această serie oferă
un context emoționant despre teroarea regimului și rezistența umană. De
asemenea, documentarele recente de la TVR din seria “Adevăruri
despre trecut” sau “Miturile comunismului” (ex:
episodul “Familia în Epoca de Aur” de la TVR1) conțin
interviuri cu oameni obișnuiți despre viața de familie în acei ani – de la
educația copiilor sub influența propagandei până la eforturile părinților
de a face rost de cadouri de Moș Gerilă în lipsuri. Filmul artistic “Amintiri
din Epoca de Aur” (2009, omnibus de scurtmetraje) se bazează pe
legende urbane din comunism și redă într-o notă tragicomică realitatea
cotidiană (episoade despre vânătoarea de porci pe ascuns de miliție,
despre activistul venit în sat când se taie curentul etc.). Chiar dacă are
un ton de umor negru, filmul a fost scris de Cristian Mungiu pe baza
multor mărturii reale și poate oferi inspirație pentru inserții
anecdotal-narative.
- Arhivele
CNSAS și dosarele Securității: Consiliul Național
pentru Studierea Arhivelor Securității deține o multitudine de documente
desecretizate care conțin relatări involuntare ale vieții cotidiene
(rapoarte informative, note despre “starea de spirit”). De exemplu, documentul
Securității Alba din 1981 despre elevii care ascultau Europa Liberă (citat
mai sus) arată modul în care tinerii își riscau viitorul pentru o doză de
adevăr din eter .
Alte dosare relevă situații precum: angajați ai CFR care sunt urmăriți
informativ pentru că făceau bancuri politice în depou, țărani anchetați
fiindcă ascundeau grâu pentru familiile lor, preoți supravegheați pentru
predici neconforme etc. Folosirea unor asemenea exemple
concrete (din rapoarte oficiale) poate da greutate articolului – arată
negru pe alb absurditatea sistemului. CNSAS a publicat și cărți de
documente (de exemplu “Ultimul deceniu comunist: scrisori către
Radio Europa Liberă 1986-1989”, unde găsiți scrisori autentice trimise
de români la postul de radio, pline de detalii despre viața grea). Aceste
scrisori (anonime sau cu pseudonim) vorbesc despre foame, despre frig,
despre dorința de libertate și sunt o sursă excelentă de citate emoționale.
- Proiecte
de istorie orală și memorialistică: Institutul de
Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER)
și Memorialul Sighet (Centrul de Studii asupra
Comunismului) au cules sute de mărturii și au publicat multe lucrări. Un
exemplu este volumul colectiv “Cum era? Cam așa… Amintiri din anii
comunismului (românesc)”, ce reunește texte scurte ale mai multor
autori despre diverse aspecte ale vieții în acea perioadă. Găsim acolo
perspective variate: de la filosofi și scriitori până la oameni obișnuiți,
rememorând scene precum cozile la lapte, vacanțele la mare cu trenul
personal, criza de medicamente sau propaganda din școli. Revista “Memoria” (supranumită “revista
gândirii arestate”) a publicat de asemenea numeroase memorii
ale foștilor deținuți și ale oamenilor de rând; parcurgând arhiva
revistei (disponibilă parțial online) puteți găsi anecdote și reflecții
valoroase. De pildă, un tânăr născut după ’89 scrie în Memoria despre
cum a înțeles el comunismul din poveștile bunicilor – intitulat
sugestiv “Poveste adevărată despre comunism”, textul surprinde
șocul generației tinere când află că părinții lor făceau ore de sport
iarna în clase neîncălzite sau că bunica lor a stat la coadă 8 ore pentru
2 kg de portocale de Crăciun.
- Bloguri și
interviuri de familie: Pe internet există
bloguri sau platforme (forumuri, Facebook groups) unde oamenii împărtășesc
amintiri din comunism. De exemplu, blogul “Amintiri din comunism” (amintiridincomunism.wordpress.com)
a adunat în 2016-2018 zeci de istorii scurte trimise de cititori: de la
întâmplări hazlii (precum copii care ling coaja de portocală primită de la
colegii din străinătate) la drame (familii despărțite de granițe, oameni
împușcați la frontieră încercând să fugă). Chiar articolul dumneavoastră
este pe un blog (florianenea.blogspot), deci puteți menționa că acest
demers al memoriei nu este singular. Sunt mulți ca dvs. care și-au
intervievat părinții sau bunicii – de exemplu, recent a circulat pe
LinkedIn un articol “Tema de școală – Interviu cu tata: cum a fost
în perioada comunistă?”, semn că și noile generații sunt interesate de
aceste relatări directe. Sugestia ar fi să incorporați asemenea povești
scurte, poate sub formă de citat bloc în articol, pentru a varia vocea
narativă. De pildă, ați putea insera ceva de genul:
“Era atât de frig
în iarna lui ’84, încât la școală ne îmbrăcam ca afară. Când scriam la tablă,
se forma instantaneu un strat subțire de gheață pe burete...” (Mărturie
a unei foste eleve, București, 1985)
Mărturii ale
românilor din diaspora: O categorie specială de
relatări sunt cele ale celor care au fugit din țară înainte de 1989.
Mulți refugiați politic (fugari peste granița iugoslavă sau
prin Dunăre, sportivi care au cerut azil, intelectuali plecați cu vize și
rămași în Occident) au dat interviuri presei occidentale în anii ’80 sau au
scris memorii după ’90. De pildă, Ion Mihai Pacepa (generalul
de Securitate defector) a descris în cartea sa “Orizonturi Roșii” opulența
lui Ceaușescu contrastând cu sărăcia populației. Scriitoarea Herta
Müller (Nobel 2009), emigrată din România în 1987, a ficționalizat
climatul de teroare al anilor ’80 în romanele ei (despre Banat și comunitatea
germană, dar cu valabilitate generală). Astfel de perspective din afară pot fi
menționate pentru a arăta că lumea știa prin ce treceau românii – “Radio
Free Europe” difuza constant relatări despre viața grea din România,
iar presa internațională numea România “lagărul foamei” al
Europei de Est.
Încheiere
În timp ce scriu aceste rânduri, România traversează,
paradoxal, un moment de maximă ignoranţă şi negare. Cel mai recent sondaj
INSCOP arată că aproape 66 % dintre concetăţenii noştri – adică doi din
trei – cred că Nicolae Ceauşescu a fost un „lider bun”, un procent
neverosimil de mare pentru o dictatură care şi‑a înfometat, îngheţat şi umilit
propriii cetăţeni.
Şi mai tulburător este faptul că o parte
consistentă dintre aceşti nostalgici nici măcar nu erau născuţi în 1989;
sunt români sub 40 de ani, fără amintiri directe despre cozile la pâine, frigul
de 5 °C din apartamente, raţia de zece ouă pe lună sau raidurile Securităţii în
zori. Trăiesc, în schimb, într‑un vacarm de dezinformări care mitologizează
„epoca de aur”, transformând mizeria în „stabilitate”, întunericul în „ordine”,
frica în „siguranţă” – iar crimele comunismului în simple „excese”.
Constat cu tristeţe că memoria colectivă se erodează
rapid, substituită de o amnezie comodă. De aceea, acest articol – împreună cu
documentarea pe care am adunat‑o – nu este un exerciţiu de nostalgie inversă,
ci un strigăt de avertisment: dacă nu ne aducem aminte, vom repeta
greşelile trecutului. Îi invit, deci, pe toţi cei tentaţi de mitul dictatorului
„harnic şi drept” să facă măcar un minim efort: să citească despre
istoria reală, despre frigul, foamea şi frica pe care le‑a semănat comunismul şi
despre victimele sale – de la mamele condamnate de Decretul 770 până la ultimul
muncitor ridicat noaptea de Securitate. Numai asumându‑ne adevărul vom putea,
în sfârşit, să ieşim din această ceaţă periculoasă a auto‑amăgirii.
Comments
Post a Comment