Nu-mi spune „Boss”

Detest să mi se spună „Boss’”.

Poate pentru că am fost bun la latină și aud imediat bos. Boul. Și, odată ce ți-a intrat asocierea asta în cap, nu mai iese.

Dar nu cuvântul în sine mă deranjează cel mai tare. Mă deranjează cultura din spatele lui.

În România, purtăm încă foarte adânc în noi tipologia „șefului”. Omul de deasupra. Cel față de care ceilalți trebuie să se adapteze, să se îndoaie puțin, să zâmbească la timp, să tacă strategic, să ghicească stări, să aștepte aprobări și, dacă se poate, să nu supere.

Nu e doar un reflex organizațional. E sediment cultural.

Zeci de ani de comunism nu au produs responsabilitate. Au produs dependență. Ai învățat că nu contează doar ce știi să faci, ci pe cine nu superi. Nu conta doar competența, ci accesul. Nu conta doar munca, ci bunăvoința celui care putea să te lase în pace sau să-ți facă viața grea.

Așa s-a rafinat servilismul.

Nu ca defect personal. Ca tehnică de supraviețuire.

Și, ca orice tehnică de supraviețuire, s-a transmis mai departe.

De asta „șefu’” încă circulă atât de ușor. Pe șantier, în birouri, la restaurant, în corporații, în instituții publice, în firme de familie, între oameni care nici măcar nu se cunosc. Uneori e spus în glumă. Alteori din politețe. Alteori ca reflex comercial. Alteori cu frică. Alteori cu lingușeală.

Dar sub el rămâne aceeași idee veche: cineva trebuie să fie deasupra, iar altcineva dedesubt.

Iar eu nu suport ideea asta.

Nu suport instinctul ăsta.

Ego-ul umflat și golul din interior

Am văzut prea mulți oameni intoxicați de funcție.

Nu de putere adevărată. Puterea adevărată are greutate. Are responsabilitate, viziune, curaj, consecințe. Ce vedem noi des nu e putere. E un ego mic, pus brusc într-un birou mai mare, cu o funcție pe cartea de vizită, o mașină de serviciu, un buget, câțiva oameni sub el și impresia că, în sfârșit, viața i-a dat dreptate.

Și atunci începe balonul să se umfle.

Un balon ciudat, aproape paradoxal: mare pe dinafară, gol pe dinăuntru.

Funcția crește, omul nu. Scaunul e mai înalt, mintea rămâne îngustă. Autoritatea se mărește, caracterul rămâne neterminat.

Așa le spun eu: neterminații.

Oameni care ajung în poziții importante cu prea multe frustrări nerezolvate. Cu umilințe vechi. Cu complexe. Cu foame de validare. Cu resentimente. Cu frici. Cu nevoia aceea urâtă de a demonstra, în sfârșit, cuiva, ceva.

Și, odată așezați pe un scaun mai sus, se metamorfozează.

Nu în lideri.

În mici despoți administrativi.

Nu luminați. Nu puternici. Nici măcar spectaculos de periculoși.

Doar toxici.

Confundă tăcerea cu respectul.
Frica cu autoritatea.
Obediența cu loialitatea.
Agitația cu performanța.
Confortul lor personal cu sănătatea companiei.

Și pentru că nimeni nu le mai spune adevărul, ajung să creadă povestea.

„Șeful” este, de multe ori, o eroare de promovare

Cultura șefului nu apare din senin. Este produsă.

Apare când companiile promovează loialitatea în locul competenței. Zgomotul în locul clarității. Rudenia în locul meritului. Supunerea în locul judecății independente. Disponibilitatea în locul inteligenței. Agresivitatea în locul disciplinei.

Se vede foarte clar în firmele mici, de familie, unde nepotismul este tratat ca un fenomen natural, aproape biologic.

„E de-al nostru.”
„E din familie.”
„Avem încredere în el.”
„A fost aici de la început.”

Ca și cum încrederea ar ține loc de competență. Ca și cum sângele ar fi metodologie de management.

Dar boala nu stă doar în firmele de familie.

Există foarte bine și în corporații. Doar că acolo miroase mai puțin a provincie și mai mult a PowerPoint.

„Șeful” devine „senior leadership”.
Frica devine „alignment”.
Servilismul devine „stakeholder management”.
Lipsa de curaj devine „political awareness”.

Aceeași bestie. Doar mai bine îmbrăcată.

Am văzut transformarea de multe ori. Oameni suportabili înainte de promovare, deveniți insuportabili după. Oameni care zâmbeau orizontal până au fost mutați vertical. Oameni care, odată puși deasupra altora, au descoperit un gust pentru dominare pe care poate nici ei nu știau că îl au.

Iar când a ținut de mine să intervin, am intervenit.

Pentru că nu poți să te plângi de ierarhii toxice și apoi să le tolerezi când apar sub acoperișul tău.

Nu există viitor pentru șefi

Nu cred că specia „șefului” va supraviețui.

Nu pe termen lung.

Lumea se mișcă împotriva lor.

Comunicarea e mai bună. Opțiunile sunt mai multe. Munca remote a spart geografia dependenței. Oamenii buni pot compara culturi, salarii, manageri, oportunități și condiții de lucru mult mai repede decât înainte. Se vorbește. Se află. Se pleacă.

Oamenii nu mai acceptă la fel de ușor să respire aerul sulfuric al frustrărilor unui superior.

Vechiul șef supraviețuia pentru că el controla accesul.

Accesul la informație.
Accesul la aprobări.
Accesul la salarii.
Accesul la clienți.
Accesul la promovări.
Accesul la liniște.

Lumea aceea se fisurează.

Cu cât angajații au mai multe opțiuni, cu atât cultura de tip „șefu’ și restul” rămâne fără oxigen.

Oamenii buni nu își vor mai consuma viața în umbra complexelor altcuiva. Vor pleca. Poate nu imediat. Poate nu zgomotos. Dar vor pleca. Întâi emoțional, apoi profesional, apoi fizic.

Iar șefii vor rămâne înconjurați de cei care nu pot pleca, nu îndrăznesc să plece sau au învățat să profite de aceeași boală.

Asta nu mai e companie.

E mlaștină cu stat de plată.

La un moment dat, acești șefi se vor scufunda în propriile frici și frustrări. Vor deveni irelevanți. Poate încă gălăgioși. Probabil amari. Dar irelevanți.

Și e foarte bine.

Viitorul nu mai poate fi „șeful și restul”

Cultura viitorului nu mai poate fi cultura în care există un șef și, pe lângă el, restul lumii.

Modelul acesta e mort intelectual, chiar dacă încă se plimbă prin multe birouri cu pantofi scumpi.

Viitorul aparține altui tip de lider.

Mai modest. Mai stabil. Mai întreg. Mai util. Un om care nu are nevoie să fie validat în fiecare dimineață ca să funcționeze. Un om care poate asculta fără să se simtă micșorat. Care poate spune „nu știu” fără să se prăbușească interior. Care poate cere ajutor fără să creadă că și-a pierdut autoritatea.

Putem să-i spunem servant leader. Putem să-i spunem cultură agilă. Putem să-i spunem maturitate. Numele contează mai puțin decât comportamentul.

Liderul viitorului nu stă deasupra echipei ca o statuie cu acces la buget. El creează condițiile în care munca se poate întâmpla bine.

Scoate blocaje. Construiește încredere. Protejează claritatea. Își asumă presiunea. Dă credit. Ține direcția. Nu are nevoie să umilească oameni ca să pară înalt.

Acest tip de lider nu e slab.

Dimpotrivă.

Doar oamenii slabi au nevoie de demonstrații permanente de dominație.

Un lider matur este suficient sieși. Este predictibil. Este de încredere. Poate fi cald fără să fie moale. Poate fi ferm fără să fie abuziv. Poate fi modest fără să fie invizibil.

Oamenii îl urmează nu pentru că trebuie, ci pentru că lucrurile merg mai bine în jurul lui.

Asta e diferența.

Șeful împinge cu frică.

Liderul trage prin greutate.

Testul cănilor de cafea

Am învățat mult de la norvegieni.

În Norvegia există ierarhii, evident. Există CEO, manageri, board-uri, responsabilități, raportări, structură. Nu se joacă nimeni de-a egalitatea infantilă.

Dar simbolistica e alta.

Chiar și CEO-ul poate avea o zi în care strânge cănile de cafea și le pune în mașina de spălat vase.

Pentru unele culturi, asta pare aproape absurd.

„Cum adică CEO-ul să strângă cănile?”

Exact.

Întrebarea asta este diagnosticul.

Pentru că nu despre căni este vorba. Este despre civilizație.

Gestul spune: nu sunt contaminat de munca obișnuită.
Spune: rolul meu este important, dar eu nu sunt sacru.
Spune: responsabilitatea nu mă scutește de decență.
Spune: organizația nu este o curte feudală.
Spune: leadershipul este funcție, nu privilegiu medieval.

Admir asta.

Nu pentru că idealizez Scandinavia. Fiecare țară are problemele ei. Dar în acel gest există ceva sănătos. Ceva ce noi încă învățăm greu.

Un lider care nu poate atinge o cană de cafea nu ar trebui să atingă strategia.

O să fie bine

România va ajunge și acolo.

Nu pentru că oamenii vor deveni brusc nobili. Nu vor deveni. Natura umană nu evoluează atât de repede.

Va ajunge acolo pentru că mediul o va forța.

Comunicarea mai bună va expune liderii toxici. Oportunitățile mai multe vor pedepsi companiile proaste. Infrastructura mai bună va crește mobilitatea. Standardul de viață mai ridicat va reduce dependența. Tinerii vor accepta mai puțină umilință. Oamenii competenți vor pleca mai repede. Micii tirani vor descoperi că frica nu este o strategie de retenție scalabilă.

Nu se va întâmpla peste tot, nici simultan.

Vor mai exista locuri întunecate. Vor mai exista șefi care urlă. Angajați care se pleacă. Companii care confundă trauma cu disciplina și obediența cu performanța.

Dar direcția este clară.

Epoca șefului se închide.

Încet. Neuniform. Cu rezistență. Cu zgomot. Cu discursuri ridicole ale unor oameni ridicoli care vor apăra „autoritatea” când, de fapt, apără doar propriul ego.

Dar se închide.

Și da, cred că o să fie bine.

Nu perfect. Bine.

Pentru că viitorul va aparține tot mai puțin celor care au nevoie să li se spună „șefu’” și tot mai mult celor care pot conduce fără să ceară nimănui să îngenuncheze lingvistic în fața lor.

Așa că, te rog, nu-mi spune șefu’.

Spune-mi pe nume.

Pentru o conversație civilizată, e suficientă ierarhie și atât.