Toponimia rușinii: anatomia unui viitor pe care nu vrem să-l trăim. Cui i-ați rezerva un bulevard? O întrebare pentru alegătorul din 2024

Pe fundalul alegerilor prezidențiale din 2024, când promisiunile abundă, dar încrederea publică este epuizată, o întrebare, aparent ridicolă, plutește în aer: cărui candidat i-ați rezerva un bulevard? Cine merită o stradă care să-i poarte numele? Este o întrebare-retorică, dar și o avertizare amară. Istoria ne arată că acolo unde memoria se evaporă, absurdul devine politică de stat.

De la dictatură la democrație mimată - cum se fabrică onoarea

Glorificarea prin nomenclatură publică nu este o glumă: este o formă de rescriere a realității. Dacă în anii ’50 România a acceptat cu obediență „Bulevardul Stalin”, astăzi riscul nu este impunerea forțată a cultului personalității, ci acceptarea lui tăcută, prin uitare și resemnare.

De ce nu ar apărea, peste câteva decenii, o „Piață Iliescu”? Sau un „Bulevard Adrian Năstase”? Sunt figuri care, în pofida gravității controverselor ce-i înconjoară, încă beneficiază de o susținere politică latentă și de o imagine publică netranșată. Ion Iliescu este inculpat într-un dosar istoric – cel al Mineriadei din 13-15 iunie 1990 - pentru crime împotriva umanității. Totuși, o parte din populație îl consideră „părintele tranziției”. Adrian Năstase a fost condamnat pentru corupție în două dosare penale, dar azi este invitat frecvent în spațiul mediatic pentru lecții de geopolitică.

Această realitate este cutremurătoare nu pentru că aceste persoane există, ci pentru că memoria eșuează. Tinerii născuți după 2005 trăiesc într-o lume în care istoria postdecembristă este rareori predată, iar corupția este relativizată zilnic.

A doua viață a simbolurilor

Există o dinamică subtilă între onoare și uitare. Cei care în trecut au fost marginalizați moral pot reveni, încet, prin monumente, denumiri și mituri. Este o formă de reabilitare lentă, dar eficientă.

În Rusia, Stalin a redevenit o figură de mândrie națională. În Ungaria, Miklós Horthy are statui, în ciuda trecutului său autoritar și al colaborării cu regimul nazist. În România, cazul „Liceului Elie Radu” din Bacău, rebotezat „Miron Cristea” (un patriarh asociat cu antisemitismul), arată că onorarea nu este mereu verificată moral sau istoric.

Ce se întâmplă când memoria colectivă e slabă? Ce se întâmplă când istoria recentă e lăsată pe mâna influencerilor și a algoritmilor de pe TikTok? Se întâmplă anularea adevărului. Se întâmplă „normalizarea grotescului”.

Apatie și manipulare - drumul spre absurd

Fiecare compromis tăcut apropie o societate de propria farsă istorică. Un „Parc Liviu Dragnea” nu e imposibil. În Alexandria, județul său natal, au existat voci care cereau ca numele său să fie asociat cu un stadion sau o arteră locală. Când lideri condamnați pentru corupție devin simboluri de stabilitate în ochii unei părți din electorat, atunci am intrat oficial într-o zonă de risc democratic.

Această banalitate a onoarei nemeritate nu e o greșeală izolată. Este simptomul unei boli profunde: cedarea spațiului public către cei care au distrus valorile acestuia.

Ce avem de făcut

Pentru a evita ca ironia să devină realitate, trebuie să ne asumăm următoarele direcții:

• Educație civică reală, nu doar formală. Istoria recentă trebuie introdusă în curricula liceală, cu accent pe corupție, instituții democratice și responsabilitate publică.

• Transparență în procesul de atribuire a numelor. Consiliile locale trebuie să consulte publicul și istoricii profesioniști înainte de a da unei străzi un nume cu încărcătură politică.

• Mobilizare civică, inclusiv prin petiții, proteste sau inițiative legislative. Inițiative ca „Fără penali în funcții publice” sunt dovada că societatea poate reacționa.

Responsabilitate și legalitate

NOTĂ: Acest articol reprezintă o analiză de opinie, realizată pe baza datelor publice, sentințelor judecătorești, documentelor de arhivă și surselor media verificate. El nu are scopul de a defăima persoane, ci de a avertiza asupra riscurilor democratice ale glorificării fără discernământ. Toate exemplele citate au baze documentare, iar opiniile exprimate se încadrează în limitele constituționale ale libertății de exprimare.